NEon

Lucia îl privește pironită de mai bine de treizeci de secunde. E acolo. Noapte de noapte e acolo. Oare mai văd și alții? Își adună curajul și se apropie de panoul luminos din stația de autobuz. Îl vede mereu cum pâlpâie când pleacă cu noaptea în cap la depozitul unde lucrează, dar nu îi dă importanță. Dar el rămâne într-un colț al minții sale și nici nu-și dă seama că o roade pe interior. Zi de zi. Poate pentru că la trei dimineața merge căpiată cu ochii lipiți de somn. Acum însă ceva o ține cu privirea fixată pe panoul de la capătul orașului. Ecranul din plastic e spart de ceva vreme. Firma căreia i se face reclamă nici nu mai există. Lumina pâlpâie. Neliniștea o face să își agite capul de parcă i-ar fi fost năpădit scalpul de gândaci. Înfige degetele-n păr și se scarpină convulsiv. Neonul o obsedează precum o gânganie atrasă de sticla unei lămpi în beznă.
O pot înțelege, e o imagine care mă bântuie de fiecare dată când trec noaptea pe lângă vreun panou luminat de neoane fosforescente. Au ceva lugubru când e pustiu in jurul lor. Cu atât mai mult atunci când e cineva prin preajmă. Cineva care așteaptă în întuneric, sub lumina rece care nu-i dezvăluie decât parte din trăsături. Ce așteaptă? Poate autobuzul de noapte, îmi zic, încercând să justific prezența, și mă mint pentru a-mi alunga fiorul ce mi se scurge de-a lungul spinării. Știm bine că e o stație în care nu a mai oprit de mult vreun autobuz. Când spun știm, mă refer la mine și la Lucia, căci în clipa asta femeia își ridică încet capul de parcă m-ar fi auzit. Rotește capul, dar nu-i pot vedea privirea. Îl întoarce către panoul luminos și am impresia că întrezăresc un început de zâmbet în colțul gurii. Sunt convins că este un rânjet. Un rânjet care te-ar băga în sperieți. Un rânjet de carnasieră căreia îi tremură fălcile și bălește când se află cu botul pe pradă.
Umbra ei traversează strada. Pe trotuarul opus se oprește de parc-ar privi terenul viran. Umbra i se târăște înapoi la picioare când lumina se stinge. Jocul de du-te-vino al umbrei continuă cât timp neonul pâlpâie.
Nopțile sunt scurte pentru Lucia. Pleacă la slujbă înainte să se lumineze și se-ntoarce când deja s-a întunecat. Ceafa îi amorțește în timp ce, cu capul dat pe spate, privește lumina fluorescentă ce tremură într-un ritm necontenit. Hipnotic. Nici zgomotul scurtcircuitelor cu scântei mici ce cad pe trotuar nu o trezesc din reverie. Deși ea este cea care privește neonul, senzația pe care o are este că ea e cea privită cu adevărat. Toată viața a simțit că între ea și cei din jur se cască o prăpastie peste care nimeni nu trece. O dată a lipsit o săptămâna de la depozitul unde lucrează și nimeni nu a observat. Se agață cu privirea de neonul orbitor, dar lumina din ochii săi se scurge treptat. Câteodată ar vrea să strângă tare din pleoape și să devină invizibilă cu adevărat. Tot ce avea cândva de oferit a ars ca o lumânare și a putrezit precum un fruct necules. O lumină ciudată o învăluie ca o a doua piele și îi electrizează firele de păr de pe corp. Spirite luminoase brăzdează cu roșu atmosfera în înalt. Furtuna conturează norii în depărtare, surd, de parcă cineva i-a luat glasul. O ceață cu cocoloașe se impregnează în scheletul metalic al stației de autobuz.
În interiorul panoului publicitar, un tub nixie începe o numărătoare inversă. Nouă, opt, șapte, cifrele se succed către cea care în capul Luciei sună ca o sentință. Zero. Numărătoarea a început de acolo și tot acolo va reveni. Cu cât numerele descresc, lumina din jurul firului electric se intensifică, însoțită de zgomotul curentului ce îl parcurge. Strălucirea sacadată o orbește așa încât, privind asfaltul, ai crede că îi este din ce în ce mai greu să se sincronizeze cu propria umbră. Trei, doi și unu. Simte că umbra i se desprinde definitiv corp, ca și când s-ar ridica de la sol. Umbra se smulge din strânsoarea cu care legile fizicii o împresoară. Abia atunci Lucia observă că nu corpul i se ridică de la sol, ci un gaz. Gazul ce părăsește corpul femeii urcă și el pentru a se alătura celorlalte gaze care orbitează în jurul Pământului. Acolo neonul abundă. Lucia crede că, măcar așa, povestea ei ar avea un final fericit, dar cum uneori ne inventăm amintiri, alteori și așteptările ne sunt false. Numărătoarea inversă ajunge la ultima dintre cele 10 cifre ale tubului nixie. În timp ce se aud tot mai clar sunetele scoase de firele electrice, gazul care a devenit acum Lucia e absorbit într-un vârtej luminos pe interiorul pereților de sticlă ai tubului de neon.
Ceea ce vede o terifiază. Lumina rece îi carbonizează albul ochilor. Rânjetul Luciei devine un hohot de râs nervos. Un sunet macabru, inuman iese din gâtlejul femeii. Hârâie de parcă sfârtecă beregata din care iese și îți îngheață sângele-n vine. Sticla luminoasă vibrează din ce în ce mai tare, gata să pleznească în orice moment, să împrăștie cioburi fine ca niște lame ce taie carnea până la os. Cu bărbia împinsă înainte, gura i se deschide într-atât încât în orice clipă te aștepți ca mandibula să i se desprindă și să îi sfâșie fața. Pielea începe să i se strângă, iar țesuturile dezvelite sângerează. Fâșiile de carne radiază de oranj amestecat cu nuanțe stacojii de rac opărit.
Ceea ce părea un zumzăit se transformă acum într-un sunet terifiant. Sunt spirite care se agită. Le înțelege vocile. Voci infernale. Voci ale suferinței. O pâclă fluorescentă mirosind a hoit plutește deasupra mărăcinilor uscați din spatele panoului fluorescent. Acolo, înăuntru, vocea Luciei strigă alături de spiritele damnate. Noapte de noapte, de acum și pururi. Oare mai aud și alții?

https://liternautica.com/neon/