Am disecția deja făcută. E ca la revizia mașinii, chem autopsistul la termene pe la mine să completeze formular. Ne-am împrietenit, o să-i las și lui ceva, pe sub mână. După o zi lungă pot să mă etalez pe canapea când ajung acasă, pe mobilă și în cadă organele care curg și pătează covoarele de la bunica. Doar capul îl las în cui fiindcă lichidul cefalorahidian s-a scurs pe suprafața scalpului și s-a lipit de pălărie. Prelevarea a fost făcută de un stagiar. Nu m-am supărat. I-am făcut cu ochiu’.
Când ies la plimbare sunt mai rău decât o cucoană. Stau ore-n șir în fața oglinzii, lipesc cu scoci organele ca să nu se-mprăștie când traversez strada. După ce termin de băgat tot în mine, verific de rezultatul corespunde uneia dintre ultimele poze pe care le-am făcut pe când eram mai viu. La-nceput prindeam elementele ce mă defineau ca ins cu ace de acupunctura, dar se pierdeau pe drum. Nu erau eficiente în a mă ține întreg, mai mult mă vindecau și trebuia să mă separ iar în piese individuale.
Nicicând nu m-am simțit cu adevărat liber în viața asta. De ce să aștept moartea ca să văd dacă îmi rezervă o altă soartă când pot muri din timpul vieții pe bucăți? Oare nu oricum vor toți bucăți din tine? Dau din mine. Îmi donez corpul ceresc. De dragul științei. Știință Amorologiei. E știința care se ocupă cu studiul dragostei și cântărirea ei. Sunt supraponderal în privința asta, așa că mai slăbiți-mă, vă dau. Îmi curge amorul prin vine, de aceea când vreau să fac este suficient să mă storc de vlagă. Transpir dragoste prin toți porii, cine mă miroase să nu mă inspire că așa se-nșeală.
Chiar și celor care mă critică le administrez amor. Luați la amor, e pentru toți! Mă mușcă de corp? Nu e nevoie, mă lepăd de mine în porții mici, jurnaliere, să nu li se aplece căci am profunzime și pic greu.
Am auzit că după moarte totul e roz și n-am mai avut răbdare; am decis să fac atât de credibil pe mortul încât să pară de necrezut. Repetiție pentru o moarte mai bună. Am mai spus-o? Poate în altă viață. Evident, m-am debarasat întâi de ceea ce am nevoie mai puțin. De cap. Organele interne le scuip pe gât printr-o mișcare peristaltică renforsată a transversului abdominal, inventată pentru adaptare datorită funcțiilor lipsă, cum funcția creează organul. Așa a apărut și Creația inițială? De nevoie? Organele mai grele le scuip doar până la picioare și le șutez către receptorul donației. Dacă ai călca pe sărutul meu, ai continua să mergi sau ai șchiopăta când ai vedea lângă buzele de pe podea și restul de organe faciale?
Cel mai mare dintre organe îl dau cel mai des. Pielea. De nenumărate ori am dat corpuri întregi de piele de pe mine, pot spune că am devenit alt om de fiecare dată. Numai sub unghiile celor care m-au scărpinat sunt kilograme întregi din persoana mea.
Nu mi s-a spus niciodată că sunt dulce, dar toți vor felie. Sunt dator vândut, amanetat, împrumutat, rezervat, donat și furat încât nu-mi mai aparțin și nici nu mai știu cui să cer voie ca să-mi ating propriul corp fără să dau royality fees, redevențe sau alt tip de chirie. Nici nu știu cât mă mai costă minutul să-mi arunc ocheade în oglindă. Dimineața, când îmi fac toaleta, mă reflect pe întuneric; sunt mai ieftin. Mă refer desigur la reflexii filosofice, deoarece nu mai am corpul ce necesită a fi reflectat. Totul a început când mi-am deschis cordul unei femei. A intrat înăuntru și a plecat cu el. A lăsat o gaură în loc, dar nu dintr-aceea ca în desene animate prin care vezi dincolo. Una care crește și mănâncă în jurul ei. Roade până rămâne doar un contur fin, ca un fir de ață de care îmi atârn sufletul în suflul vântului.
Ah, când mă ascult dezbrăcat până la suflet îmi vine să-mi iau câmpii și să rup din mine cârpele cu care mi-l peticesc.
Caragianesque 
Lasă un comentariu